Pământul și aerul

Pamantul si apa 2

(link)

Când te plimbi prin parc, cand treci un deal, când mergi pe un drum de țară, nu dai prea m ultă atenție pământului de sub pisioarele tale. Însă el este un element important al naturii.

Pământul este casa unor viețuitoare, chiar dacă nu le vedem, de pildă a furnicilor. Acestea își fac casă în movilele de pământ, care este formată din mai multe camere acoperite cu frunziș, ace și ramuri, legate prin culoare. O astfel de casă are peste 1 metru înălțime (arătați copiilor folosind ruleta cât de înaltă este în realitate) și se întinde adânc în pământ. Ele o folosesc timp de 10 ani.

1. Furnica rosie faraon Monomorium pharaonis 4.1

Toate viețuitoarele din pământ au nevoie de aer.

child_mother_book_storytelling

Pentru a vedea aerul aflat în pământ puteți face cu copiii următorul experiment:

Umpleți jumătate de borcan cu mostre de sol luate din locuri diferite din împrejurimi. Apoi umpleți borcanele cu apă, aproape până de vârf.

Pamantul si apa 1

În funcție de tipul de pământ pe care îl examinați, veți vedea uneori puține, alteori multe bule de aer ridicându-se la suprafața apei în fiecare borcan.

Pamantul si apa 3

Numărul bulelor de aer arată cât de mult aer se afla în spațiile dintre particulele de pământ.

Iată explicația pe care o puteți da copiilor: Când se ridică multe bule de aer, atunci acel aer pe care îl vezi evadând din moostra de pământ a fost ținut închis sau încuiat în pământ. Pământul bine bătătorit sau uscat are mai puțin loc de oferit aerului prins înăuntrul pământului, deci are „buzunare de aer”. Majoritatea plantelor tind să crească mai bine în pământurile aeririste (cu multe buzunare de aer) decât în pământuri uscate sau tasate (cum ar fi argila). De aceea atunci înainte de a planta semințele, țăranii încă din vremuri de demult ară sau sapă.

Pamantul si apa 5

(link)

Iată o animație foarte utilă pentru a vedea felul cum le puteți explica copiilor prezența aerului în pământ.

Ludving van Beethoven – Für Elise

Ludwi Van Beethoven 2

„Für Elise” este o piesă liniștită și scurtă scrisă de Ludving van Beethoven în preajma anului 1810 și se traduce prin dedicația simplă „Pentru Elise”. Nu se știe cine a fost persoana căreia i-a fost dedicată, se crede că este vorba de Elisabeth Röckel, soprană (cântăreață de operă) venită la Viena în acea perioadă, mai exact în anul 1807.

Elisabeth Röckel 1

(link)

Spuneți-le copiilor că nouă ne vorbește astăzi despre bunătatea și delicalicatețea umană, altfel spus despre frumusețea sufletului omenesc. După cum unii oameni, scriitorii, folosesc cuvinte pentru a descrie gândurile lor, simțirile, cele ce au văzut, iar acele cuvinte sunt strânse în cărți, tot astfel compozitorii de muzică clasică scriu folosind în loc de cuvinte sunete care mai apoi sunt strânse în partituri. Iar așa cum învățăm să citim cărțile, tot astfel trebuie să învățăm să simțim sau înțelegem muzica clasică.

Biserica și școala în viziunea lui Simion Mehedinți (1)

Simion Mehedinti 1

(link)

Simion Mehedinți a acordat un loc important Bisericii în lucrările sale. Biserica și școala sunt, în viziunea sa, pilonii de rezistență ai educației naționale.

„După zile de atâta întunerec, de care am avut parte în secolul al XX-lea până azi, să ne putem bucura măcar de aici înainte de «mai multă lumină», cum a dorit cel mai senin dintre muritori în clipa din urmă a vieții” spunea Simion Mehedinți într-o ședință publică a Academiei Române, la 15 noiembrie 1946.

Biserica și școala, preotul și educatorul, prin ei și de la ei vine Lumina, vine Vestea cea Bună pentru care poporul român a avut întotdeauna „ușa” deschisă. Chiar și în vremurile de restriște, neamul acesta a păstrat deschisă ușa sufletului său creștin și a știut să privească întotdeauna cu dragoste „spre dealurile Nazaretului, de unde s-a auzit frumoasa învățătură: Iubește pe aproapele…, fă altora ceea ce dorești ca alții să-ți facă ție”.

Credința în Dumnezeu, iubirea față de Mântuitorul, față de aproapele, față de popor au fost și vor fi întotdeauna caracteristici ale sufletului românesc. Acestea sunt, după cum spune Simion Mehedinți, însușiri prin care se exprimă valoarea oricărei persoane. Ele trebuie să fie formate și consolidate prin educație. Între credință și educație, între Biserică și școală au existat și trebuie să existe punți durabile. Fără conjugarea acțiunilor lor, poporul acesta și-ar fi pierdut identitatea națională sau, mai grav, ar fi fost condamnat să dispară.

Cine a cunoscut cu adevărat sentimentul patriotismului, a realizat că Biserica și școala sunt rădăcinile prin care neamul românesc își trage seva dătătoare de viață. Conștientizând aceasta, Mehedinți evoca figura sfântului mitropolit Andrei Șaguna care, animat de dragostea pentru Dumnezeu și țara sa, adresa compatrioților săi următoarele cuvinte:

Sf Andrei Saguna 1

(link)

„Popor românesc! Degeaba ai căpătat pământ, dacă n-ai minte destulă, ca să știi cum să trăiești pe el. Îți trebuie deci numaidecât biserică și școală, cele două isvoare de învățătură fără de care niciun popor n-a ajuns până azi la nicio ispravă”.

Știm cu toții faptul că la început Biserica a fost singurul nostru „isvor de învățătură”. Tinda bisericii a ținut loc, multă vreme, de sală de clasă.

„Părinții noștri au deprins încă cititul și scrisul în tinda bisericii, în clopotniță sau prin cimitir, unde Ion Creangă «clămpânea» ceaslovul, să prindă muștele și bondarii ademeniți de foile unde de multă răsfoire și cetanie” (Simion Mehedinți).

Prin preoți, primii educatori, Biserica și-a îndeplinit întotdeauna menirea, statornicind învățătura creștin ortodoxă în conștiința tuturor fiilor ei, sporind dragostea pentru limba română și consolidând unitatea poporului român. Ea a legat viața noastră de viața lui Iisus Hristos, Cel care este nu numai Mântuitorul lumii, ci și cel mai mare Educator al omenirii.

Biserica noastră strămoșească este în comuniune cu neamul românesc. Ea poartă amprenta etnicului românesc; este întru totul legată de ființa noastră.

„Până și forma bisericii – observa Mehedinți – nu-i adesea în sate decât o ușoară stilizare a casei țărănești”.

Ludovic Bassarab - Interior de biserica

(link)

Cinstirea lui Dumnezeu „vrând – nevrând, este o chestiune locală și deci națională, legată de fiecare țară cu tradițiile ei, de fiecare limbă cu posibilitățile ei de capitalizare a cugetelor și de exprimare a simțirii religioase, într-un cuvânt de fiecare suflet etnic pe care nimeni, niciodată  și nicăieri nu-l poate înlătura, decât doar nimicind însăși ființa poporului de care e vorba”.

Biserica poate fi „sobornicească și apostolească”, dacă ne referim la dogme, însă trebuie să respecte tradițiile de secole ale neamului românesc, deci să fie, din acest punct de vedere, națională. Să păstrăm deci creștinismul acesta „din inimă” pentru că el reprezintă cu adevărat Biserica noastră străbună. Și dacă se vor găsi unii care să dea expresie unui creștinism „din cap” sau „din călimară” (Mehedinți), atunci neamul acesta, cu simțul său profund religios, va observa falsitatea acestora și se va lipsi de ei.

Prin urmare, concluziona pedagogul creștin, „orientarea sănătoasă a Bisericii române, adică «ortodoxia sa» nu are nevoie de alte îndrumări decât ale propriei sale tradiții”.

Prin Biserică devenim și rămânem oameni. Petre Țuțea considera că definiția omului nu o putem primi decât în Biserică:

Petre Tutea 1

„Acolo, mărturisea el, ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, n-am mai avea oameni. Ar dispărea și omul!”.

Iar Nicolae Iorga constata:

Nicolae Iorga 1

„Poporul acesta nici nu ar iubi biserica lui așa de mult dacă nu s-ar recunoaște pe dânsul în ceea ce găsește acolo”.

Simion Mehedinți spune că poporul trebuie creștinat mereu, cu fiecare generație, cu fiecare individ, de la naștere și până în ultima clipă a vieții. Știut fiind că sufletul copilului este curat, gata mereu a-l primi pe Dumnezeu, să începem prin a da o altă creștere copiilor, convinși fiind, ca educatori, că „Dumnezeu nu este dincolo, el nu este realitate metafizică, ci realitatea pur și simplu” (Nae Ionescu).

Această creștere trebuie întemeiată pe iubire, așa cum și Învățătorul „i-a cuprins pe toți în imensa Lui iubire, mărturisind astfel imposibilitatea vindecării răului prin rău” (Mehedinți). Aceasta implică, înainte de toate, schimbarea sufletului educatorului și, de aici, schimbarea educației.  Cu Mântuitorul Hristos s-a deschis o nouă eră în pedagogie, depășindu-se cadrele înguste, rigide, reci ale educației raționaliste. Iisus reprezintă prototipul tuturor educatorilor. „Lăsați copiii să vină la mine!” (Luca 18, 16), îndemna El, împrăștiind asupra tuturor imensa Lui iubire și mărturisind astfel că numai iubirea îl poate duce pe om spre viață, spre desăvârșire, numai ea poate vindeca răul, îl poate îndrepta.

În Biserica sa, românul se simte acasă. Biserica l-a ajutat întotdeauna să-și păstreze identitatea și tot ce se circumscrie acesteia: limbă, cultură, tradiție, suflet românesc. De aceea, Biserica, spunea Mehedinți, trebuie să-și continue menirea, să rămână ea însăși, ajutându-ne și pe noi, poporul român, „să rămânem noi înșine” în „haosul epocii în care ne aflăm”. Dorința sa este cât se poate de actuală și astăzi.

Biserica aceasta, care este „peste tot unde dorm somnul lor de veci ctitorii de așezăminte, voievozii dătători de legi și datini și oriunde se aude rugă în graiul neamului nostru” (Mehedinți), ne va rămâne alături și-și va crește fiii în cea mai curată și mai adâncă dragoste pentru Iisus Hristos.

Nu putem permite nimănui, niciodată, să se atingă de Biserica noastră pentru că aceasta, afirma Mehedinți, „ar însemna să ucidă însăși ființa noastră sufletească, înfiripată de atâtea sute de ani împreună cu limba și neamul, prin toate împrejurările feriicte și nefericite de care poporul nostru a avut parte pe acest pământ”.

Biserica înseamnă iubire. Formarea și devenirea personalității copilului își află originea în Biserică și familie, într-o școală a blândeții și a iubirii. Biserica și familia sunt primele responsabile de creșterea armonioasă a copiilor. Ele trebuie să-i învețe pe copii că Iisus înseamnă iubire, blândețe, bunătate. Iar copiii vor rezona imediat la această învățătură.

Ignat Bednarik – Rugăciunea de seară

(link)

Formarea morală a copilului, temelia caracterului său trebuie să o reprezinte împlinirea poruncii Mântuitorului Hristos: iubiți pe aproapele vostru ca pe voi înșivă! Crescuți în spiritul acestei porunci, copiii vor manifesta permanent grijă față de cei din jur, vor conștientiza că „a iubi nu înseamnă a spune o vorbă plăcută la auz, ci a lucra în așa chip, încât să scutești de suferință pe aproapele (…). Iar când un astfel de copil va ajunge la anii tinereții, pentru nimic în lume nu va urî sau va obijdui pe alții, căci toată viața omului nu-i decât o repetare mai pe larg a copilăriei” (Mehedinți).

Iar punctul de plecare al educației creștine, afirma Simion Mehedinți, este acesta: „perfecțiunea nu e cu putință, e posibilă totuși perfecționarea. A face, deci, din poporul nostru un popor de sfinți, asta nu stă în cadrul firii omenești. Să-l apropiem însă de învățăturile Evangheliei, asta se poate oricând”.

 Deci nu putem fi perfecți, nu putem accede la sfințenie, dar prin Biserică „stă în puterea fiecăruia să caute a-și sfinți viața sa, măcar cât de cât” (Mehedinți).

Biserica însă nu poate reuși în misiunea ei fără ajutorul de neprețuit al  școlii. Numai conjugându-și eforturile, cei trei părinți ai educației, Biserica, familia și școala, îi pot forma pe copii ca oameni desăvârșiți, caractere puternice, personalități morale autentice.

Să aibă astfel școala sfințenie cum are biserica”, cerea Mehedinți, convins că numai așa poporul român va avea parte de o îndrumare potrivită.

(După Luminița Drăghicescu, Simion Mehedinți – teoretician al educației)

Facem „cărți”

O poezioară, o povestire cu tâlc, câte ceva despre un animal sau o plăntuță, un joc, un cântecel, ghicitori, câte și mai câte putem afla pe internet de căutăm cu grijă. Astfel, suntem puși în fața situației de a alege felul în care le vom folosi: fie le citim direct de pe laptop (ori alte suporturi tehnologice), fie de pe pagini printate. Desigur că cel mai bine ar fi să le printăm, astfel ca lectura să se realizeze întotdeauna de pe suport de hârtie.

Iată o modalitate de a aduna foile printate în „cărți”: bibliorafturi acoperite cu material textil (in, cânepă, bumbac, matador etc.) împodobit după dorința inimii fiecăruia. Podoaba este bine să fie întrucât copiii, atunci când li se citește, tind să privească pretutideni, însă mai ales către cel care citește și coperțile cărții pe care acesta o ține în mână, iar amintirea acelei imagini va călători cu ei întreaga viață.

Puteți împodobi țesătura cu motive populare românești precum cele de mai jos:

Cusaturi populare 2

(link)

Cusaturi populare 3

(link)

Cusaturi populare 4

(link)

Sau cu modele inspirate din natură:

Imbracaminte coperta 1

Imbracaminte coperta 3

(link)

Imbracaminte coperta 6

(link)

Imbracaminte coperta 7

(link)

Imbracaminte coperta 8

(link)

Imbracaminte coperta 9

(link)

Frumusețea naturii: Cicoarea

Cicoarea 11

(link)

Cicoarea este o floare care împodobește cu albastrul ei pământurile țării noastre din belșug, astfel că o puteți afla împreună cu copiii pretutindeni, căci ea este răspândită de la câmpie până la deal și munte, îndrăgind a sălășlui în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, a căilor ferate, pe malurile apelor curgătoare, dar și în lanurile de cereale și în grădini.

Bătrânii noștri îi spuneau și paza drumului căci putea fi aflată pe marginea drumului, floarea secerei căci o găseau țăranii la seceriș răspândită în lanul de grâu sau cicorie amară pentru gustul amar al frunzelor sale, dar și doruleț, încingătoare, sporiș, scălușeț de casă, scai voinicesc, dudău sau, simplu, cicoare de câmp.

Țăranii plaiurilor noastre foloseau frunzele proaspete culese tinere, la începutul verii, și puse în salate, iar frunzele bătrâne erau fierte pentru a-și pierde amăreala, apoi erau puse în mâncare sau în salate calde cu untdelemn, usturoi și lămâie. Ei adăugau cicoarea la fierturi, omlete, ca verdeață peste cartofii fierți sau pasați, ori ca umplutură la plăcinte.

Cicoarea 20 placinta

Plăcintă cu cicoare (link)

Rădăcina ei se poate consuma și crudă.

Cu mult înainte de apariția cafelei în țara noastră, țăranii culegeau la începutul toamnei rădăcina bătrână de cicoare, o spălau, o prăjeau pe plită sau în cuptor, o măcinau și o consumau în loc de cafea, având gust asemănător și fiind energizant deopotrivă.

Cicoarea 23

Iată cum arată rădăcina și frunza ei, folosite odinioară de bătrânii noștri:

Cicoarea 21

(link)

child_mother_book_storytelling

Iată cicoarea acasă la ea, în locul unde sălășluiește:

child_mother_book_storytelling

Frumusețea acestei flori nu putea fi trecută cu vederea de pictori:

Cicoarea 4 pictura Carol Keene

(link)

Cicoarea 12 pictura Kathy Weber

(link)

Cicoarea 13 pictura

(link)

Cicoarea 5 pictura Jan Voerman

(link)

child_mother_book_storytelling

Iată și două ilustrații cu floarea de cicoare:

Cicoarea 1

(link)

Cicoarea 2

(link)

child_mother_book_storytelling

Numele florii de cicoare a fost folosit în literatura noastră.

„Frunză verde de cicoare,

Când văzui vara cu soare,

Cătat-am pădurea deasă

Ca să țin cu dânsa casă […]”

                                                                                      (Vasile Alecsandri, Doină voinicească)

Adesea, scriitorii români au preferat această floare pentru a asemăna culorii sale culoarea ochilor unei persoane.

„Ochii unui înger scump

Au albastru de cicoare”

                                                                  (George Coșbuc, Mânioasa)

child_mother_book_storytelling

Încercați să desenați cu copiii floarea de cicoare într-o formă mai simplă:

Sau puteți folosi ca model ilustrația dintr-o carte foarte veche de botanică:

Cicoarea 22 Woodville, W., Medical botany, vol. 4 t. 248 (1794)

child_mother_book_storytelling

Într-una din zilele călduroase de vară în care aveți răgazul să le vorbiți copiilor despre floarea de cicoare, lăsați-vă puțin timp pentru a o broda după modelul de mai jos care se poate săvârși și cu ață simplă de cusut pusă în 2 sau 4 fire.

Cicoarea 14 broderie

(link)

Sau, dacă preferați să brodați în punctul cruce, iată două modele mai simple:

Cicoarea 16 broderie model

(link)

Cicoarea 17 broderie model

(link)

Astfel,copiii vor înțelege că natura este o sursă prețioasă de inspirație pentru a înfrumuseța lucrul mâinilor noastre. În plus, este important ca ei să vadă pe părinți ostenindu-se și în urma ostenelii lor să rămână un obiect frumos făcut de dânșii. Vor căuta și ei să facă lucruri asemănătoare când vor crește mai mari.

child_mother_book_storytelling

Pictați cu copiii cicoarea pe hârtie sau lemn, alegând una dintre formele de mai jos sau simplificând cât este nevoie de mult.

Cicoarea 3

 Cicoarea 15

child_mother_book_storytelling

Cicoarea 19

(link)

Hărnicie și lucru de mână

Acasă la tanti Raveca Soporan – meșter popular. Iată povestea familiei sale, mai mult decât dăruirea ei pentru săvârșirea meșteșugului, se implicau și soțul și cei 3 copii în treburile lucrului de mână. „Dacă nu-i înțelegere, nu să face nimic… Că numa’ prin înțeles faci tătie lucrurile” spune soțul dumneaei, domnul Samoilă Soporan.

 

Charlotte Mason: Despre ieșirea afară a copiilor (3)

Philip Richard Morris - Gathering Wild Flowers(link)

„Mama însăși privește către locul unde i-a trimis pe copii să adune impresii în vreme ce aceștia sunt încă plecați. Când copiii se întorc, ei vor spune întocmai ceea ce au văzut «Era un stup de albine.» «O mulțime de albine zburau în jurul lui.» «Era o grădină mare.» «Avea floarea soarelui.» «Și margarete și panseluțe.» «Erau o grămadă de floricele albastre foarte frumoase cu frunze groase; ce crezi că erau, mami?» «Probabil era limba mielului, este o plantă care atrage albinele.»

Limba mielului Borago officinalis 1

Limba mielului (link)

«A, și erau meri și peri de-o parte și o cărare pe mijloc.» «Pe care parte erau pomii?» «Pe dreapta. Nu, pe stânga, stai, cu care mână scriu? Da, pe dreapta.» «Mărul avea un milion de mere în el.» «Un milion?» «Bine, poate nu chiar un milion, dar o grămadă.» Și așa mai departe, astfel încât mama primește suficiente detalii puțin câte puțin.

Pentru copii acesta este doar un joc, însă mama săvârșește o prețioasă învățare, exersarea puterii de observare a copiilor și capacitatea lor de a descrie detalii precise. Le sporește vocabularul prin numirea lucrurilor la momentul potrivit, atunci când ei întreabă «Ce era aceea?». Îi deprinde de asemenea să spună adevărul prin descrierea exactă a ceea ce au văzut fără omiterea unor detalii sau exagerare. Un copil care include o mulțime de detalii în descrierea sa ca de pildă «Un copac înalt care se termină într-un punct cu frunze rotunde; nu e bun pentru umbră pentru că toate crengile merg în sus.» merită să i se spună numele copacului și orice alte lucruri pe care le știe mama.

Însă un observator neglijent care nu știe dacă arborele era un ulm sau un fag ar trebui să nu fie răsplătit. Mama nu ar trebuie să se miște nici măcar un centimetru să vadă ce este sau să se lase înduplecată să vorbească despre acel lucru până când copilul se simte descurajat și se mai duce o dată să vadă și să adune detalii mai precise ca de pildă dacă scoarța este dură sau netedă și care este forma frunzelor. Apoi mama poate arăta mai mult interes și se poate lăsa dusă pentru ea vedea.

Puțin câte puțin, copiii învață să adune detaliile importante despre fiecare parte a peisajului din preajma lor. Imaginați-vă ce comoară vor afla când, peste ani, vor putea să scoată amintiri limpezi cu suficiente detalii despre priveliștile frumoase ale copilăriei petrecute acasă! Lucrul trist despre amintirile din copilărie ale oamenilor este că sunt prea vagi și neclare. De ce? Nu pentru că au fost uitate, ci pentru că detaliile din jur nu fuseseră niciodată văzute bine. Deci, firesc,  după decenii, nu se amintește mare lucru deoarece copilul nu acorda suficientă atenție a-și folosi bine memoria la acea vreme.”

Charlotte Mason (1842-1923), Home education, pag. 46-48

Charlotte Mason 3